I:
O, dulce si duioasa mama
Adesea incerc sa te alin
Cand vad ca te cuprinde o teama
Si-n jurul tau exista chin.
Te vad cu ochii plini de lacrimi
Cu gandul fredonand prin veac
Si ma gandesc la cate patimi
N-ai reusit sa ai un leac.

Refren:..
Tu esti o stea din Carul Mare
Ce nu-si gaseste locul ei
Si de atata suparare
Ai revenit printre femei
Sa ii dai, Doamne, sanatate
Cat pe Pamant o mai trai
Si de dureri s-o tii departe
In anii care vor veni.

II:
Te vad mereu pierzand putere
Incet, incet le pierzi pe toate
Mereu esti sora cu durerea
Si in divort  de sanatate.
Desi n-as vrea sa stiu ce crezi
Cand te zaresc atat de trista
Ma tem ca maine o sa pierzi
Ce asta inca mai exista.

Ocaziile sunt facute ca sa profiti de ele. Niciodata nu vei primi aceeasi sansa de mai multe ori, cel putin nu va mai fi la fel ca prima data. Multi dintre cei ce esueaza in viata, sunt persoane care nu au realizat cat de aproape au fost de succes in momentul cand au renuntat. Asa ca poti alege intre “a risca” si  “a nu risca”, dar daca alegi sa nu risti nu vei stii niciodata ce puteai sa castigi daca ai fi riscat. Iar daca ai riscat si ai castigat, pastreaza cu grija acea clipa pentru ca maine o vei cauta din nou

” Ce e amorul?
E un lung prilej pentru durere,
Caci mii de lacrimi nu-i ajung
Si tot mai multe cere” [ M. Eminescu ]

Am putea discuta şi în această săptămână despre creşterea economiei informale undeva spre nivelul de la jumătatea anilor ‘90, în urma majorării TVA. Şi despre debancarizarea masei monetare pe fondul măririi economiei subterane. Sau am putea vorbi despre deprecierea leului, care a scutit Consiliul de Admi­nistraţie al BNR să majoreze cu jumătate de procent dobân­da-cheie. Dar în loc să plecaţi urechea la avalanşa de ştiri şi decizii, ascultaţi mai bine o poveste după Jörg Guido Hülsmann, cu obişnuita precizare că orice asemănare cu personaje şi nume (de ţări) reale este pur întâmplătoare.

Povestea începe cu regele unei ţări mici, Alfania, care-şi inflaţionează moneda sa, alfa, şi, în consecinţă, cursul de schimb al alfa faţă de beta, moneda unei ţări mari, Betania, scade. Alfanienii plătesc mai mulţi bani pe importuri, investitorii betanieni îşi văd ciuntite capitalurile plasate înainte de deprecierea monedei alfa, în schimb, regele alfanian şi industrii­le exportatoare se îmbogăţesc pe seama propriilor supuşi şi a investitorilor străini.

Pălmaşii alfanieni n-au cum se feri din calea inflaţiei, dar capitaliştii betanieni încep să renunţe, rând pe rând, la investiţiile din Alfania. În această situaţie, marea masă a alfanienilor ajunge să fie prejudiciată îndoit de inflaţie: pe de o parte, prin redistribuirea veniturilor, pe de altă parte, prin diminuarea capitalului investit, adică o lovitură dată dezvoltării, deci viitorului lor.

Cu o recesiune pe cap şi cu vistieria goală, regele alfanian e constrâns să manevreze rezonabil inflaţia, pentru ca investitorii betanieni să nu mai înregistreze pierderi. Dar, surpriză!, Guvernul Betaniei devine dintr-o dată sensibil la interesele investitorilor din Alfania şi le promite că va produce suficient de multă monedă beta pentru a stabiliza cursul alfa. Asta îl face pe regele Alfaniei să revină la comportamentul iniţial. Bagă mai departe inflaţie, dar fără a avea motive să se mai teamă de efectele ne­ga­tive ale acesteia. Cu garanţia monetară betaniană acordată monedei alfa, capitalurile betaniene nu se mai repatriază, ba chiar mai vin şi altele. Siguranţa de care se bucură cursul de schimb îi permite regelui să se îmbogăţească în continuare.

La un moment dat însă, Guvernul Betaniei, presat de dificultăţi de mare amploare, renunţă la a-i mai sprijini pe exportatorii de capital. O criză puternică izbucneşte în Alfania, deoarece economia alfaniană s-a specializat de-a lungul anilor de inflaţie în sectoare ce erau rentabile datorită fluxurilor de monedă betaniană. Enormele probleme apărute sunt potenţate de deprecierea monedei alfa. Investitorii internaţionali evită Alfania într-un moment în care importul de capital ar fi permis restructurarea economiei.

Foştii profitori de pe urma inflaţiei – regele, familia şi prie­te­­nii – reprezintă însă cel mai important obstacol în calea res­truc­­tu­rării. Ei au devenit, graţie inflaţiei, cei mai puternici ca­pi­ta­lişti ai ţării. Dar, spre deosebire de alţi întreprinzători, nu şi-au clădit averea nici pe creativitate, nici pe calităţile anticipati­ve, ci doar pe multiplicarea banilor de hârtie, pe care au impus-o po­pulaţiei. Acum ei sunt la cârma economiei, dar nu ştiu ce să fa­că.

Din punct de vedere economic, Alfania alunecă din criză în recesiune, căci puternica familie regală nu posedă spirit antreprenorial, iar micilor antreprenori privaţi le lipseşte capitalul. Această recesiune ascunde un pericol politic, pe care regele trebuie să-l îndepărteze cât mai repede. Dar, din moment ce el însuşi nu poate provoca schimbarea economică, caută credite din străinătate pentru a tempera situaţia critică, de exemplu, în Betania. Astfel, Alfania devine dependentă din punct de vedere politic de această putere.

Povestea sfârşeşte trist: alfanienii trăiesc nefericiţi până la adânci bătrâneţi, ei şi urmaşii urmaşilor lor – şi săraci, şi la cheremul străinilor.

Autor: Ionut Balan

Sursa: Jurnalul.ro

Una dintre cele mai importante voci din lume în studierea conflictelor intestine ale Războiului Rece, sfârşite în 1989 inclusiv cu prăbuşirea neaşteptată a regimului Ceauşescu, vorbeşte pentru EVZ despre o Românie pe care refuzăm să ne-o amintim: cea în care românii au fost călăi pentru români.

24 iunie 2010. Atmosferă crepusculară în holul unui hotel bucureştean. Lumea bea ceai. Linguriţele se lovesc cu zgomote studiate de marginile ceştilor. Mark Kramer e îmbrăcat într-o ţinută lejeră şi solicită fără milă tastatura unui laptop.

În câteva ore va părăsi Bucureştiul, cu destinaţia Boston. Minus şapte ore. Plus câteva decenii de civilizaţie. Profesorul de la Harvard cu un CV remarcabil şi o reputaţie imbatabilă în studierea regimurilor comuniste din Europa închide laptopul.

Ne mutăm într-un colţ mai liniştit. Încerc să găsesc nişte baterii de rezervă pentru reportofon. În geanta unui jurnalist, lucrurile nu sunt niciodată la locul lor. E inutil, oricum până la sfârşitul discuţiei voi fi ajuns deja la metodele de bază. Hârtie şi pix. Mark Kramer zâmbeşte.

Conversaţie relaxată despre sport, pasiunea pentru baseball, interesul americanilor pentru fotbal, Nadia Comăneci şi sporturile olimpice ca principal agent de promovare al României în străinătate. Îmi dau seama că vin dintr-o lume crispată şi încerc să-mi fac mai lejer nodul de la cravată. Treizeci de centimetri mai jos, aşezată cuminte pe masă, o foaie cu aproape douăzeci de întrebări a devenit deja inutilă.

De câți oameni este nevoie pentru a executa 2000 de persoane zilnic

Sunteţi în Bucureşti la invitaţia Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, din al cărui consiliu ştiinţific faceţi parte. Aţi susţinut aici o conferinţă despre felul în care ar trebui să ne asumăm trecutul totalitar. Nu credeţi totuşi că ar fi util să cunoaştem acest trecut, înainte de a ne propune să-l asumăm? În România, ştim cine sunt victimele comunismului, dar în afară de “Securitate” şi de “Nicolae Ceauşescu” nu avem imaginea represiunii. Nu ştim cine au fost agenţii Securităţii, nu ştim cine au fost informatorii…
Mark Kramer: Asta e o problemă în toate ţările din fostul bloc sovietic. Regimurile represive nu devin represive doar prin efortul unui singur om sau al unui grup restrâns de oameni. Astfel de sisteme au nevoie de un întreg aparat de securitate şi de oameni care să-l întreţină. Chestiunea a fost investigată şi de istoricii Holocaustului, care s-au întrebat la un moment dat: cine mergea dintr-un loc în altul pentru a împuşca evrei?

Întrebare rămasă, de altfel, fără răspunsuri edificatoare, pentru că şi investigaţiile legate de crimele naziste sunt de dată recentă. Vreo două decenii, după sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, nimeni n-a zis nimic. Subiectul n-a existat.
Aşa e. Christopher Browning, de exemplu, a lansat o carte extrem de influentă în domeniu, la începutul anilor ’90, deci la 50 de ani după evenimente. Studiul lui a atins însă doar suprafaţa problemei. Vorbim de un subiect rămas, în cea mai mare parte, neexplorat. Şi asta se întâmplă în cazul crimelor naziste, acolo unde arhivele sunt, în mare parte, deschise.

Browning a analizat cazul unui detaşament armat din Polonia şi s-a întrebat ce s-ar fi întâmplat dacă ofiţerii însărcinaţi să ucidă evrei ar fi refuzat ordinul. Şi a aflat că nu li se întâmpla practic nimic. Existau modalităţi prin care puteau fi forţaţi, dar dacă ei refuzau vehement sau găseau diferite pretexte, atunci nu păţeau nimic.

Cu alte cuvinte ar fi putut să se sustragă sau pur şi simplu să refuze ordinele criminale.
Ar fi primit o mică pedeapsa probabil, dar în niciun caz nu s-ar fi atentat la integritatea lor fizică. În general, exista un potenţial ca aceste ordine să fie refuzate. Dar aproape niciun membru al unităţii respective n-a făcut asta. Toţi îşi îndeplineau sarcinile.

Am putea spune că lucrurile stau la fel şi în regimurile comuniste?
Absolut. Gândiţi-vă la Uniunea Sovietică sub Stalin, probabil că au fost milioane de “călăi” implicaţi. Numai dacă luăm cele 14 luni dintre august 1937 şi noiembrie 1938, când 800.000 de oameni au fost împuşcaţi – de câte persoane a fost nevoie pentru a executa ordinele criminale?

Avem 2000 de oameni împuşcaţi pe zi! Şi nu ştim aproape nimic despre cei implicaţi pentru că arhivele nu sunt accesibile. În alte ţări foste comuniste, situaţia e similară, mai ales acolo unde represiunea a fost la cote înalte – Ungaria, Bulgaria, România. Nu ştim nimic despre agenţii represiunii, dacă au avut oportunitatea să refuze ordinele, ce ar fi păţit dacă o făceau etc

Cred că asta e o problemă nerezolvată în România. Ni l-am asumat, mai mult sau mai puţin, pe Nicolae Ceauşescu, dictatorul responsabil pentru construirea piramidei represive. Dar uităm că a avut un întreg aparat în spate, oameni care îi executau ordinele, români care torturau şi ucideau alţi români.
E o mare problemă, pentru că e foarte uşor să arunci toată vina pe un singur om, în cazul de faţă Nicolae Ceauşescu. Modelul e cunoscut în spaţiul comunist: aşa a făcut Hruşciov cu Stalin, blamându-l pentru toate relele.

La fel cum Ion Iliescu a aruncat anatema asupra lui Nicoale Ceauşescu.
Exact. Ceauşescu şi Stalin merită dispreţ nelimitat, nu încerc să spun că nu trebuiau acuzaţi, dar sunt mulţi alţii vinovaţi. Oameni care au participat la represiune în mod activ şi conştient. Iar din acest punct de vedere, foarte puţine s-au făcut în România. Chiar şi accesul la dosarele Securităţii e viciat, chiar dacă există o comisie specială însărcinată să gestioneze filele.

Aţi încercat să intraţi în arhivele Securităţii?
Am avut o tentativă acum doi ani, dar mi s-a spus “poate în viitor” (râde). Deci n-am avut acces decât la lucrurile publicate pe site-ul instituţiei sau la cele apărute în ziare. Mi s-ar părea extrem de util ca un grup din interiorul CNSAS să studieze sistematic cine a participat la represiune, ce fel de background au persoanele respective, de unde vin.

Să organizeze o bază de date, nici măcar n-ar fi nevoie de numele persoanelor implicate. Dar am avea o imagine de ansamblu despre oamenii Securităţii. Nimeni nu prea ştie cum arată profilul acesta. Iar lucrurile stau exact la fel şi în Bulgaria, unde studiile privind componenta umană a Securităţii sunt extrem de puţine şi neconcludente.

Problema e că nu poţi scrie studii fără a avea acces la sursele primare. Ar trebui, mai întâi, să se obţină deschiderea totală a arhivelor.
Sunt în favoarea unei astfel de decizii. Nu-ţi poţi asuma trecutul recent fără desecretizarea arhivelor.

Contraargumentul ar fi: foarte bine, le desecretizăm, dar nu vom face decât să deschidem cutia Pandorei.
E un argument utilizat des. Aş spune, chiar, unul valid. Dar răspund că, indiferent de decizia pe care o iei – deschizi sau nu arhivele –, vei avea beneficii şi pierderi. Nu deschizi arhivele? Atunci te vei lovi constant de suspiciunea oamenilor şi de “scurgerea” interesată a informaţiilor, de obicei servind unor scopuri politice. Alţii vor încerca să folosească aceste arhive ca pe nişte arme, iar asta s-a întâmplat în Polonia, în câteva ocazii.

Cu alte cuvinte, secretizarea dosarelor aduce cu sine costuri severe. Există, desigur, un potenţial ca la deschiderea arhivelor oamenii să acţioneze impulsiv, să se gândească la răzbunare. Un astfel de argument a fost invocat în Germania la începutul anilor ‘90, la deschiderea arhivelor STASI. Dar istoria ne dă motive de optimism. Cazul Germaniei ne arată că oamenii au reacţionat cu mult calm, într-o societate în care 20% din cetăţeni aveau un trecut de informator.

Sigur, au fost divorţuri, s-au pierdut prietenii, dar atmosfera generală a fost calmă. Şi cred că la fel s-ar întâmpla în cazul României, o ţară devastată de despotismul regimului Ceauşescu. Dacă oamenii au reacţionat sobru în Germania, de ce n-ar face la fel şi aici? Veţi spune că Germania de Vest a mediat enorm procesul, dar şi România e în prezent membru al UE şi al NATO. Există motive suficiente pentru a crede că deschiderea arhivelor nu va sfârşi în violenţe.

Vă mai dau atunci un contraargument: nu e cazul să investigăm trecutul recent, pentru că toţi am fost victime. Cum răspundeţi?
Cred că e un argument înşelător şi distructiv.

E argumentul lui Ion Iliescu şi al acoliţilor săi.
Nu doar al lor. A fost folosit în Rusia, în Polonia, unde credinţa că toţi au fost victime a deturnat procesul asumării trecutului. Asta se întâmplă şi în România, unde CNSAS trebuie să elucideze şi condiţiile în care dosarele Securităţii au fost deja manipulate în ultimii douăzeci de ani. Pe de altă parte, gândiţi-vă că aceste arhive erau structurate, foarte bine aranjate, aşa că poţi să-ţi dai seama dacă anumite părţi au fost eliminate. Nu e un lucru uşor de făcut, dar se poate verifica.

Autor: Vlad Stoicescu
Sursa: Evenimentul Zilei